Mănăstirea Caraiman

Există locuri în care natura s-a întrecut pe sine.  Iar această depășire a limitelor nu poate decât să ne încânte pe noi oamenii, care realizăm poate încă odată că suntem mici și uneori neînsemnați în fața spectacolului pe care ni-l oferă.
În cazul mănăstirii Caraiman lucrurile s-au rânduit perfect. Natura a creat cadrul iar oamenii au adus ”mici” modificări care să întregească tabloul.
Unul din drumurile care duce la lăcașul de cult este prin pădure și începe de la șoseaua ce urcă spre telecabina Bușteni.

Te poți opri pentru odihnă pe o băncuță sau ca să fii în ton cu peisajul te poți așeza pe trunchiurile de brazi. Pădurea este răcoroasă și freamătul frunzelor din înalturi se aude plăcut. Nu-i o pădure numai de brazi, dar toți copacii au trunchiurile drepte, iar frunzele aflate foarte sus crează un acoperiș perfect.
Îți sunt tovarăși de drum din când în când veverițele negre care te urmăresc și te urmează sfioase.
Când ajungi însă sus și vezi pentru prima dată mănăstirea rămâi fără cuvinte. Este cea mai mare mănăstire pe care am văzut-o până acum, iar prezența munților Bucegi ca element de fundal, mi-a tăiat respirația. E o imagine superbă.
 Trebuie să recunosc că ideea de a merge să văd mănăstirea nu m-a încântat. Mi-o imaginam aproape la fel ca cele din Moldova sau din Dobrogea, care deși sunt diferite au totuși în comun spațiul mic și înghesuit. Soțul meu este cel care a insistat și-i mulțumesc.
Mănăstirea Caraiman nu este deloc așa. Și poate tocmai în acest element stă farmecul ei: nu putea fi mică comparativ cu semeția munților ce-o străjuiesc.
Soțul meu a încercat să surprindă pe peliculă măreția acestui loc. Dar nimic nu se compară cu sentimentul ce se naște atunci când o vezi în realitate.